Regasire la Perdito Street Station

In primul ar fi vorba de regasirea cu voi, pe care v-am cam pierdut intr-un labirint de viata. In al doilea rand ar fi vorba si de regasirea unui ritm normal de postari cu acest blog sedus si foarte abandonat in ultimii doi ani. Si intrucat a trecut atat vreme de la postarile cu recenzii and stuff, ma gandeam sa reiau obiceiul, insa poate scurtand recenzile astfel incat sa se poata potrivi mai bine ritmului de viata din noul oras, caci by the way acum sunt din nou la Cluj, dupa foarte multi ani. O regasire si din punctul asta. A treia, caci "third time's a charm!"
OK, sa-i dam drumul deci, ca am ramas mult in urma cu recenziile:

Perdido Street Station este prima carte de China Mieville pe care o citesc si cu siguranta nu va ramane ultima. Stiam ca primise aprecieri din partea multora, fiind nominalizata atat la Nebula cat si la Hugo, lucru pe deplin meritat, nu doar pentru bogatia culorilor in care a zugravit contextul , cat si pentru iscusita folosire a limbajului, intr-o stransa corelatie cu structura sociala descrisa.

Caci lumea in care te arunca paginile lui Mieville se numeste New Crobuzon si acesta este un mega-oras aflat in plina revolutie industriala (foarte probabil post-apocaliptica), un megalopolis ca un tablou pictat atat in tusa Dickensiana cat si Orwelliana, cu toate problemele sociale care se nasc de acolo, de la revolta celor asupriti, pana la controlul apasator al politiei secrete, un cazan aflat parca tot timpul sub presiune, un adevarat melting pot de rase si traditii aflate deseori in direct conflict, un melange de tehnologii pe baza de abur si mecanisme cu arc, de tainuite inteligente artificiale si motoare care folosesc principiile magiei, de laboratoare care produc droguri din distilat de vise, de fiinte care traiesc in multidimensiuni, de oameni cactus auto-izolati in ghetto, de oameni pasare timizi, cu legi simple si logice si cate si mai cate. Cartea este un hatis de lucruri, intamplari si personaje, cu un fir rosu care nu devine prea clar decat dupa ce ai trecut binisor prin toata scena atat de bine construita, insa lucrul nu te mai deranjeaza prea mult caci intre timp ai ajuns sa respiri mult mai usor aerul imbacsit al orasului in timp ce ai iesit in cautarea altor surse de mirare si bucurie pe care autorul le-a plantat cu dexteritate in mai toate paginile acestei fascinante povesti. Marturisesc ca la inceput am pus readerul jos de vreo doua ori, caci nu mai eram obisnuit cu lecturarea unor fraze atat de elaborate, mai ales atunci cand ti se pareau aruncate ca intr-o ambianta de cenaclu, de salon, o senzatie accentuata de lipsa initiala de actiune. Dar personajele atat de bine realizate cu trairile si nevoile lor reale m-au chemat de fiecare data inapoi, caci in ciuda lipsei unei directii clare, soarta acestora ajunsese sa te afecteze, sa te intereseze chiar de la bun inceput.

Pe cand actiunea isi face in sfarsit simtita prezenta, pentru a o lua apoi la goana intr-o explozie de evenimente si intorsaturi de situatie care te fac sa te simti rusinat ca ai pus vreodata la indoiala existenta lor, oricum ea – actiunea – nu mai este piesa de rezistenta a acestei constructii, atata vreme cat ai fost deja captivat de tesatura fina a firelor secundare, de panza deasa in care te-ai adancit singur pagina dupa pagina.
China Mieville picteaza abil folosind culoare si nuanta, lumina si intuneric, miros si parfum, gest si privire, sunet si tacere:

(imagine preluata de la http://www.conceptart.org/forums/showthread.php/231026-Perdido-Street-Station-%28unofficial%29-and-other-stuff!)



”The spring warmth was magnified here as if by infernal energy. Derkhan sweated and picked her way through swinging carcasses and slicks of congealing blood. At the back of the room a raised belt dragged heavy meathooks along the ceiling in a remorseless circuit, disappearing into the darker bowels of the charnel-house.
Even the glints of light from knives seemed filtered through ruddy gloom. Derkhan held a posset to her nose and mouth and tried not to gag at the rancid, heavy stench of blood and warm meat.
At the far end of the room, she saw three men congregated below the open arc she had seen from the street. In this dark and stinking place, the Dog Fenn light and air that spilt through from above was like bleach.
At some unspoken signal, the three slaughtermen stood back. The pig-men in the alley above had got hold of one of the animals, and in the midst of a rising wave of curses and grunts and terrified sounds, they hurled her enormous weight through the opening. The pig screamed as she pitched into the darkness. She was rigid with terror as she hurtled towards the waiting knives.”

Inchei aici sperand ca v-am facut putin curiosi.
La buna regasire.

si pentru ca merge bine cu atmosfera cartii...